Orice medic are un inceput

Desi mai sunt aproape doua saptamani pana cand incepe facultatea, incerc sa imbin utilul cu placutul: sa ma relaxez inaintea unui nou an universitar si in acelasi timp sa mai invat cate ceva practic si util intr-ale medicinei. Vorba aceea, teoria ca teoria, dar practica ne omoara! Drept urmare, zilele acestea sunt invatacel pe sectia de medicina interna, la spitalul de urgenta din oras.

Intr-un fel, pot sa zic ca am noroc ca sunt singura pe sectie si astfel am ocazia sa pot sa fac mai multe, dar e oarecum solicitant dupa cum voi relata in cele ce urmeaza. Sectia e destul de aglomerata, dar doamnele doctor si asistente mi-au spus razand ca se poate si mai rau de atat, ba chiar am prins o perioada linistita. Afectiunile sunt diverse, iar majoritatea bolnavilor sunt in varsta, cap de lista la hipertensiune arteriala, insuficienta renala si diabet asa ca iti trebuie cu atat mai multa rabdare sa ii asculti si sa le explici ce anume urmeaza sa le faci…

Pentru mine asta este o experienta cu totul noua si extreeeeem de interesanta! Chiar daca anul intai e in proportie de 99% pur teoretic, notiunile de anatomie si mai ales de fiziologie mi-au fost destul de utile in incercarea de a intelege afectiunile si cum functioneaza tratamentele prescrise.

Pentru noi, studentii de la UMF Cluj, practica de vara este obligatoriu sa fie efectuata la un medic de familie, asa ca de acolo am iesit „specialista” in ceea ce priveste masurarea tensiunii.

Odata ajunsa aici, eram mandra ca stiam sa fac si eu macar ceva, oricat de marunt ar parea. Asa ca dupa ce am facut cunostinta cu cele ce aveau sa ma invete fel de fel de tehnici, m-au trimis repede sa masor tensiunea catorva pacienti care trebuiau monitorizati mai des fata de ceilalti. Bineinteles ca pana la salonul cu pricina mi-am repetat in minte de zece ori numele pacientilor si m-am rugat sa se auda bine bataile inimii in stetoscop, ca sa nu-i chinui pe bietii oameni prea mult.

Intr-un final, dupa ce am invartit de cateva ori manseta pana cand m-am dezmeticit cum trebuie pusa, am reusit sa fac ceea ce trebuia si am iesit victorioasa din salon. In prima zi, nu au fost nici tratamente prea multe, nici pacienti nou veniti de la ATI sau UPU, dar am invatat cum se face o electrocardiograma (evident, alta bucurie) si in zilele urmatoare, m-am descurcat singura.

Abia de a doua zi lucrurile s-au precipitat, au inceput tratamentele, alti pacienti, multa agitatie, alte probleme… Pentru ca doamnele asistente au fost dragute, iar eu umblam scai dupa dansele si probabil si-au dat seama ca vreau sa invat ceva, au inceput sa imi arate tehnici simple, dar pe care mi se pare normal ca orice medic sa le cunoasca, indiferent de specialitate. Adica, despre ce vorbim noi aici? Stim despre tot felul de boli si sindroame, mergem la diverse congrese, dar nu ne descurcam sa facem o injectie sau sa prindem o vena, fara o asistenta. Asadar, mi-a aratat cum se pune o perfuzie, cum se fac injectiile subcutante si intramusculare, cum se dizolva anumite medicamente si cum trebuie tinute fiola si seringa, unde si in ce cutie se arunca pe urma deseurile, cum se scoate o branula, cum se monteaza o branula etc etc.

Apoi, incepand cu munca de jos cum s-ar spune, adica de la cum se tin corect seringa si fiola atunci cand preparam un anumit tratament am invatat pas cu pas sa le fac pe toate sub indrumarea atenta a doamnelor asistente pe langa care m-am simtit precum un pui pe langa closca sa.

Tahicardia m-a insotit la tot pasul, mainile imi tremurau de parca as fi avut Parkinson, desi tot incercam in zadar sa ma calmez. Ma gandeam, evident sub privirea critica, o fi bine ce fac, nu o fi bine, daca am uitat ceva, daca sparg fiolele sau si mai rau… daca ma intep cu acele? Ei bine, am reusit si fara sa ma intep si fara sa sparg fiole, flacoane sau mai stiu eu ce. Bine, bine. Ce se intampla in camera asistentelor e una, ce se intampla langa pacient e alta.

Luat manusile din cutie. Luat seringi. Luat fiole si flacoane. Luat perfuzoare. Luat pungi cu glucoza si NaCl. Luat tampoane cu spirt. Ce putea sa fie atat de rau? Nu eram singura (inca), era cineva acolo care sa ma corecteze daca greseam. La primul salon, am parut un pic nesigura pe ceea ce faceam, eram putin bulversata, incercam sa imi amintesc fiecare pas si cu cat incercam mai mult, cu atat uitam mai mult. Cu ajutor, am scos-o la capat.

Inainte de a merge la urmatorii pacienti, doamna asistenta a tinut sa imi spuna sa intru cu capul sus, fara teama ca atat timp cat dansa este langa mine, totul merge struna. Orice urma de nesiguranta pe care o las in fata pacientului e un semn de slabiciune din partea mea si nu fac nimic altceva decat sa il sperii. Am tras aer in piept, am facut intocmai si a mers mult mai bine. Ba, chiar am reusit sa fac primele 2 injectii intramusculare!

La urmatoarele tratamente am fost lasata si singura sa fac injectii si sa montez perfuzii, lucruri pe care le mai vazusem de cateva ori si mai facusem, dar cu doamna asistenta langa mine. Ghici ce? Emotiile au disparut, eram mult mai calma, mai relaxata, mainile nu mai tremurau, ii puteam explica linistita pacientului tot ceea ce urmeaza sa ii fac si I DID IT! Mai aveam un pic si saream in sus de bucurie. Apoi am fost lasata sa fac tot mai multe de una singura. Bineinteles, daca stiam ca nu ma descurc sau nu stiam cum se face, apelam acolo unde trebuia, nu faceam nimic de capul meu.

Am mai invatat si cata atentie trebuie acordata igienei, pentru ca astfel protejezi bolnavul, dar te protejezi si pe tine, ca si cadru medical. Nu in ultimul rand, mi-am dat seama cat de important este sa te comporti frumos, sa explici ceea ce urmeaza sa faci, sa il asculti pe pacient atunci cand are nelamuriri si desigur, sa stii cand sa fii ferm si sa te impui in fata lui.

Cam asta a fost pe scurt activitatea mea din ultimele zile. Astept cu nerabdare sa merg si saptamana viitoare!