Diagnosticul de tulburare hiperkinetica cu deficit de atentie (ADHD) reprezinta un subiect extrem de controversat la ora actuala existand voci, din pacate chiar din randul profesionistilor din domeniul sanatatii mintale, care neaga existenta unei astfel de entitati si pun simptomatologia pe seama unui parenting prea ingaduitor.
Aceasta opinie are ca rezultat intarzierea diagnosticului si tratamentului, precum si o presiune uriasa pe parintii care se simt vinovati de a nu-si putea gestiona propriul copil.
Simptomele ADHD – afectiunea se manifesta printr-o combinatie de diferite grade de deficit atentional, hiperactivitate si impulsivitate. Inatentia poate fi recunoscuta prin greseli frecvente in efectuarea temelor scolare (clasicele greseli de neatentie), dificultati ale copilului de a se concentra la conversatiile altor persoane sau la lectura unor povesti (copilul nu poate spune ce tocmai i s-a citit). Copilul pare absent sau pare ca nu aude cand se vorbeste cu el, nu poate urma instructiunile care i-au fost date atunci cand acestea au mai multi pasi, nu se poate organiza, pierde frecvent obiectele care ii sunt necesare (ex: guma de sters, penarul, cheile, cartile, umbrela, haina, ochelarii, telefonul), copilul uita sa-si indeplineasca indatoririle zilnice (sa-si faca patul, sa dea de mancare la un animal, sa se spele pe dinti).
Hiperactivitatea si impulsivitatea – copilul nu are stare (se foieste in scaun), isi paraseste locul atunci cand acest lucru este interzis (pleaca din banca la scoala, pleaca din locul sau cand urmareste o piesa de teatru), se catara in locuri interzise (pe gratiile geamului, pe barele dintr-un mijloc de transport, pe cladiri, pe mobilier), nu se poate juca linistit (nu-si asteapta randul la tobogan si astfel intra in conflict cu ceilalti copii), vorbeste mult, intrerupe discutia adultilor.
Tot o consecinta a impulsivitatii este comportamentul imprudent, copilul poate tasni sa recupereze o minge cazuta in strada fara sa se asigure. In adolescenta, persoanele cu ADHD sunt mai predispuse la consumul de droguri fie din cauza impulsivitatii si a cautarii unei gratificari imediate, fie din dorinta de a atenua nelinistea interioara caracteristica.
Diagnosticul ADHD – pentru a primi un diagnostic de ADHD, copilul trebuie sa aiba minim 6 simptome dintr-o categorie (inatentie sau hiperactivitate/impulsivitate) care sa fi existat pe o perioada de cel putin 6 luni si care sa afecteze semnificativ functionarea copilului in diferite domenii de activitate (scoala, familie, societate – respectiv grupul de egali).
Atunci cand copilul nu intruneste peste 6 criterii din lista de hiperactivitate/impulsivitate, dar are peste 6 din lista de inatentie, vorbim despre ADHD predominant cu inatentie, invers vorbim despre ADHD predominant cu hiperactivitate/impulsivitate. De asemenea, exista forma combinata.
Diagnosticul este stabilit de medicul psihiatru de copii in echipa cu psihologul clinician. Este important ca un medic sa consulte copilul 1) pentru a putea face diagnosticul diferential cu alte afectiuni: tulburarea de provocare opozitionala, tulburarile din spectrul autist, tulburarile de atasament, tulburarile de anxietate, depresia si 2) pentru a putea depista alte afectiuni asociate (ticuri, epilepsie, tulburari ale somnului din alte cauze).
Cauzele ADHD – cele mai multe studii indica o origine aflata la interactiunea dintre genetica si factorii de mediu: exista cateva gene care au fost identificate in ADHD, dar acestea, in lipsa altor factori, nu duc inevitabil la dezvoltarea patologiei ci doar cresc probabilitatea ei.
Probabilitatea de a avea un copil cu ADHD este mult mai mare in cazul in care unul dintre parinti sufera de o astfel de afectiune. Frecvent, in tara noastra, se intampla ca unul dintre parinti sa se recunoasca pe sine in propriul copil si sa minimalizeze importanta unui diagnostic: “lasa, asa am fost si eu cand eram mic”. In astfel de situatii as mentiona ca nu este necesar ca si copilul sa treaca prin aceleasi dificultati.
Eu sunt o persoana cu miopie si obisnuiesc sa-mi dau ochelarii jos si explic parintilor ca din momentul acela nu mai vad la o anumita distanta indiferent cine mi-ar zice ca daca m-as chinui putin mai mult as reusi. Va dati seama cam cata frustrare acumuleaza de-a lungul vietii un copil cu ADHD despre care se crede ca daca ar vrea sa stea linistit (sau sa fie atent) ar putea, dar nu vrea.
Tratament ADHD – exista tratament specific pentru ADHD care este prescris de medicul psihiatru si tehnici de terapie comportamentala prin care se incearca structurarea cat mai complexa a orarului zilnic al copilului. Aceasta organizare a vietii copilului ar fi ideal sa fie facuta in colaborare cu un psiholog specializat care sa urmareasca regulat progresul.
In ceea ce priveste retinerile parintilor despre tratamentul psihiatric, cel mai bine este ca acestia sa-si discute deschis temerile cu medicul pentru a face o alegere optima.
In final, ADHD–ul nu este o problema a copiilor alintati, iar parintii care se confrunta cu afectiunea prin copiii lor o stiu foarte bine. Pe de alta parte, nu orice copil care nu e cuminte are ADHD.
Profesionistii in domeniul sanatatii mintale trebuie sa pastreze o atitudine obiectiva in fata pacientului si sa investigheze cu atentie toti factorii implicati.